Călăul sufletelor

V-am spus vreodată că ea urăşte ploaia?

2 503

V-am spus vreodată că ea urăşte ploaia? Tocmai din acest motiv conduc pe şoseaua aceasta blestemată şi aproape inundată, evitând nebunii care mă claxonează ca şi cum aş fi începătoare şi admirând stropii groşi cum se preling pe parbriz într-o mizerie maronie. Ştergătorul meu nu face doi bani şi ea mă tot bate la cap să-l schimb, dar nu ea munceşte pentru bani, ea doar trăncăne neîncetat, ca şi acum. Doamne ce îmi place să o enervez, scoţând-o în lume pe vremea aceasta inumană, ignorându-i vaietele şi vorbele nervoase pe care mi le aruncă de câţiva ani buni!

Căci ea nu a fost cu mine mereu, ci doar de câţiva ani. Atunci am observat-o fără să vreau, într-o debara întunecoasă, unde zăcea bicicleta răposatului meu tată. Era a doua zi de la înmormântare şi locatara grasă mă urgenta să-i strâng toate boarfele, aşa cum numea ea recuzita unui magician beţiv, flămând şi sărac cu duhul.

„Era moştenirea ta, soro!”

Taci dracului! Eu povestesc. Tu să taci!

Cum ziceam, am văzut-o în oglinda retrovizoare a epavei cu două roţi pe care taică-meu o folosea înainte ca să-i fie retezate ambele picioare pe şina de tren. După aia i-ar fi fost greu să o folosească, înţelegeţi, nu? Eu n-am priceput o bună bucată de vreme…credeam că poate să fie ca înainte.

„Ai divagat de la subiect.”

Nu poţi să-ţi ţii gura, aşa-i? Era acolo, se uita la mine cu un zâmbet sardonic şi eu era să pic de pe picioare văzând-o atât de asemănătoare cu mine. Este o arătare identică cu mine. Am fost des, după aia, îndemnată să mă identific cu ea. Mi s-a interzis de mai multe ori să port conversaţii sau să dau ascultare spuselor ei. Dar niciodată nu o să pot să fac asta. Eu sunt eu şi nu sunt ea. Fizic suntem leit ca două gemene, dar sunt multe diferenţe între noi…

„Eu sunt partea ta cea bună, evident!”

Tu eşti un nimic! Păstrează liniştea sau te arunc în ploaie!

„Nu! În ploaie nu!”

Zău că te arunc! Uite aşa! Îmi place să apuc portiera şi să o deschid, dându-i de înţeles ce urmează. Aşa obţin câteva clipe de respiro. Probabil că gândiţi că aş fi nebună, ţăcănită, dusă cu pluta şi plecată cu sorcova. Aş vrea să fie o nebunie, o dulce uitare, dar nu este. Iau aceste două pastile scumpe zi de zi, de două ori. Rispen, un nume pompos pe care pur şi simplu îl promunţ „Râspen” pentru că mă face să râd încontinuu vreo două-trei ore, apoi cad într-un somn profund vreo alte 12 ore. Uneori, ea mă obligă să nu le iau şi eu mă supun cu plăcere pentru că urmează să ne distrăm. Ca acum.

„Girls just wanna have fun…”

Nimeni nu ţi-a cerut părerea! Ai o voce oribilă, nu mai cânta!

Vedeţi? Nu ripostează, contrar aparenţelor, totuşi, eu sunt şefa. Eu conduc, eu stau în faţă, eu o arunc afară în ploaie, la nevoie. Pun piciorul în prag dacă trebuie şi ea mă priveşte de pe bancheta din spate cu acelaşi zâmbet ironic de „ştim amândouă ce urmează”. Stă acolo printre cei doi şobolani din cuşcă pe care mă obligă să-i car după mine şi doar rânjeşte. Îi simt vibraţia cum se plimbă pe spatele meu, urcând spre ceafă, zbârlindu-mi părul într-un fior rece, dulce, eliberator. E nerăbdătoare pentru ce urmează.

Nu v-am spus încă destinaţia noastră şi deocamdată nici nu am să o fac pentru că sună telefonul. Simina, iubita mea, vrea să ştie dacă sunt bine. Ea pufneşte răutăcioasă de pe bancheta din spate, căci ar fi preferat să fie vreun Simon şi nu Simina. Dar mie îmi plac fetele şi punct. Acum că am liniştit-o că sunt în regulă pot să vă dezvălui că ne îndreptăm spre Braşov. Probabil că din cele povestite aţi ghicit deja din precara stare a drumului şi din şi mai dezastruoasa stare financiară a mea, că aş putea să fiu doar în România. Ea iubeşte România. Spune că este o ţară cu har.  De ce mergem la Braşov?

„Pentru că eşti o nenorocită de moştenitoare.”

Exact! Nici eu nu puteam să o spun mai bine! Vă place de ea? Vă place cum se exprimă, nu? Nici un pic de educaţie, mai că mă înjură ca un birjar! Trăiesc din moşteniri, se pare. Bunica mea din partea tatălui mi-a lăsat jumătate de casă într-un cartier liniştit din Braşov. Dacă vă uitaţi în oglinda retrovizoare o să vedeţi o cheie pe care o are agăţată de gât. Cu aia o să descui jumătatea mea, căci doar primul etaj a fost în posesiunea bunicii şi acum a mea.

Sunt bogată, oarecum, tot atât de avută ca şi peisajul feeric care mi se dezvăluie ochilor: străduţa abandonată din cartierul liniştit, numită şi Zorilor, copacii bătrâni cu crengile ramolite şi scoarţa lor suptă, aspră, lipsită de viaţă, bordurile înalte şi necioplite, cablurile de electricitate trase anapoda şi geamurile vechi, securizate cu grilaje. În mod cert mă aflu unde trebuie. Mă aflu acasă.

Aproape că mă împiedic, apoi simt că îmi vine rău la gândul că trebuie să o iau cu mine în această  curte şi în această locuinţă care reprezintă trecutul meu. Comit un sacrilegiu, o profanare a copilăriei şi a memoriilor mele intacte de pe vremea aceea. Dar ea oricum nu se va lăsa până nu va smulge orice licărire de puritate şi luciditate din creierul meu. De ce îi spun „ea”? Nu vreau să îi dau un nume, oh chiar nu vreau! Nu trebuie să capete identitate. E tot ce îi lipseşte, e tot ce o reţine lângă mine. Vreau să dispară, dar, zău, că eu nu mai ştiu să trăiesc fără ea şi golul imens, înstrăinarea, singurătatea cred că m-ar ucide pe loc. Trăim în simbioză şi deocamdată ne e bine.

Casa este şi pare părăsită. Atât etajul de sus cât şi parterul. Curtea are o imagine dezolantă de îţi vine să plângi instantaneu. Dar poate că sunt prea belicoasă şi nu observ trandafirul galben care îşi împărştie petalele în calea mea. Sunt binevenită, se pare.

„Şi eu! Şi eu!”

Mă îndoiesc. Tu nici măcar în Iad nu ai putea să fii binevenită.

„Naiba să mă ia, atunci.”

Nu, nici acela nu vrea să te ia, crede-mă. Îi convine că eşti aici, pe capul meu, pe spinarea mea.

Îmi desfac şireturile, mă trântesc într-un colţ, aşez cuşca cu cei doi hamsteri care miros doar puţin mai plăcut decât podeaua stacojie, direct în faţa mea, şi sorb dintr-un bidon de cola. Aştept. Nebunii nu au voie să consume excitante, dar eu nu sunt… V-am mai spus.

Nici nu mai îmi amintesc ce v-am povestit şi ce nu, simt doar nevoia să trăncăn neîncetat, pentru că am nişte emoţii chinuitoare. De fiecare dată am. Şi mi-e frică. Stomacul meu se strânge ca un burete, zvâcneşte, doare… Încep să mă legăn în faţă şi în spate, cu braţele mângâindu-mi abdomenul. Nu vreau să fac asta… Chiar nu vreau…

Obiectele vechi ale bunicii mele încep să prindă un contur gros, negricios şi tresar de câteva ori, având impresia că dulapul va ateriza peste mine, ameninţător. Tremur de îmi zgâlţâie dinţii şi oasele. Vai de mine în ce m-am băgat! Culorile devin strălucitoare, orbitoare, intense şi clipesc iute, doar ca să dispară jena şi imaginea plimbăreaţă a canapelei din stânga mea. Se mişcă în zig zag, are viaţa ei proprie şi e furioasă că îi tulbur liniştea. Hamsterii fac un vacarm de nedescris, colţişorii lor ascuţiţi rod metalul cuştii, iar sunetul ascuţit, o scârţâială stridentă mai că mă face să le zdrobesc capetele cu ceva.

Încep să număr, aşa cum am învăţat. Unu… Doi… Trei… mai încolo nu mai ştiu. Patru… Patru! Mă sufoc, nu mai am aer, nu pot să mai îmi înghit saliva… Vorbesc cu precipitaţii, aş vrea să mă rog, dar nu ştiu nici măcar o rugăciune. Trebuie să continui să număr. Dar cum să fac asta când nu mai ştiu ce cifre urmează . B 543 OCD. Este numărul meu de imatriculare… Da… Memorie bună. Nu! OCD este boala de pe biletul de ieşire din spital… Trebuie să ajung să număr până la 66. Atunci o să adorm… 66! Dorm…

Un zgomot slab, abia sesizabil mă trezi. Şezlongul, canapeaua, dulapul. Toate sunt la locurile lor. Hamsterii stau nemişcaţi, cu urechile ciulite şi cu ochii roşiatici lag deschisi. Ascultă. Pendula veche bate de 12 ori… Giulgiul nopţii este de nepătruns şi nici nu mă obosesc să casc ochii mai mult. Sunt oarbă, ca un pui de pisică. Nu mi-am luat lanternă, ea m-a asigurat că o să mă ghideze. Aşa procedează mereu.

Paşi! Se aud clar, acum. Mă rog să vină de sus şi nu de jos, din terifianta pivniţă. Mă fac mică de frică, picioarele mele s-au unit cu parchetul într-o înlănţuire aşa de febrilă încât nu mai cred că pot să mă mişc de aici vreodată. Şi atunci apare ea, învăluită într-o lumină candidă şi îmi face semn că jos e, de acolo vin aceste zgomote. Cu aura ei sclipitoare mă conduce prin curtea înspăimântătoare. Noaptea freamătă sub teneşii mei, frunzele trosnesc, cimentul aspru sfârâie, de undeva departe o haită de câini latră prelung, ţânţarii îmi sug sângele fără milă, iar eu nu pot să reacţionez. Hipnotizată urmăresc ochii ei strălucitori, de vampă. Ca un halo mă plimbă în noaptea rece şi când ajung în dreptul holului strâmt care dă spre uşa pivniţei, îmi raşchetez spatele de peretele dur, ca un şmirghel. Atunci simt că mă prăbuşesc şi aş vrea să fug, oriunde! Noaptea mă sugrumă ca o gelatină densă şi orice aş face, lumina de la capătul tunelului o reprezintă cei doi ochi lucitori. Mă agăţ de ei cu disperare şi cu un vâjâit straniu în urechi, deschid uşa de culoarea muştarului. Cât de silenţios pot… Dar ce mai contează? Sfârşitul e aproape, iar Moartea mă ţine de braţ, împărţim aceeaşi coasă, doar că mie îmi revine tăişul. Şi îl strâng tare de tot în pumni… şi sângerez înăuntru o smoală neagră, ca un sânge rău.

Într-o mână ţin cuşca cu cei doi şobolani, care stau ca două statui, ascuţindu-şi ghearele în linişte, iar în cealaltă aş fi vrut să am ceva cu care să mă apăr. Beciul este imens şi are trei odăi întunecoase. Prima, scăldată oarecum de o rază rătăcită a lunii îmi oferă vederii obiecte dragi ale bunicii: un cufăr cu lenjerie de pat, nişte cutii cu pahare de cristal şi  o oglindă imensă, cu picioare sculptate. În colţ e un mare muşuroi de moloz. Aşa o să ajung şi eu după ce sufletul îmi va arde pe rugul fricii… o mână de cenuşă a unui om deloc brav.

A doua cameră este în totalitate haşurată cu negrul sumbru al nopţii. N-aş vedea nici să fac un pas dacă ea nu m-ar conduce. Şi într-un fel mă bucur că sunt nevăzătoare pe această potecă a pierzaniei care are o singură ieşire. Ajung în dreptul unor grămezi de cartofi murdari de ţărână şi urât mirositori şi ea îmi trimite o şoaptă, cum că ar fi bine să mă ascund acolo. Zgomotul paşilor din a treia cameră ajunge la mine şi cu un gest iute şi inconştient mă vâr până peste cap între cartofii stricaţi. Ghemuită şi cu sufletul la gură, clipind des ca să mă conving că nu am halucinaţii, observ cracul pantalonilor unui bărbat. Este rupt, ponosit, cu pete de sânge pe alocuri şi cu un praf alb, pe care îl lasă în urma lui din belşug. Făină. Silueta sa este încadrată în făină, de la brutarii pe care i-a ucis. Trupul său este solid, bine definit, puternic. Paşii lui sunt dureros de decişi, profunzi.  Fără dubii că este el: Iancu Berilă.

De unde ştiu toate aceste lucruri? De la ea, evident. Ucigaşul Brutarilor, de pe vremea războiului se ascunde acum în casa aceasta, a bunicii mele. Am venit să-l capturăm. Ea spune că este imperios necesar să-l trimitem pe o treaptă inferioară. Să purificăm casa.

Cuţitul criminalului reflectă mii de scântei atunci când acesta ajunge în prima încăpere, unde, v-am povestit, raza lunii îşi face de cap. Chipurile victimelor sale sunt înşirate pe lama acestuia, ţipând după răzbunare. Se aud ca nişte icniri dureroase, ceea ce îl determină să zâmbească. Nu îi văd faţa cu trăsăturile sale violente, dar ea îmi dă de înţeles că nemernicul jubilează.

Atunci cu o mişcare iute şi o determinare care nu mă caracterizează, ies ca un monstru din adâncuri şi dau drumul şobolanilor cu colţi de fier. Pregătiţi, aceştia se dau peste cap şi nişte vulpi argintii îşi fac apariţia. Restul vă puteţi imagina… se năpustesc asupra lui, îşi înfig colţii, ghearele… Ţipătul acestuia este nefiresc de aspru, gutural, spectral. Ca şi cum am fi prins toţi dracii într-o pungă, care se rupe.

Peste câteva secunde ajung şi eu acolo, nepregătită sufleteşte pentru imaginea care mi se arată: în oglindă observ cum cele două vulpi se înfruptă din fâşiile rămase, iar ea, în genunchi, se mânjeşte cu sângele acestuia. O smoală neagră o cuprinde total, ca un costum de latex. Doar ochii îi ard, pârjolesc.

Munca noastră s-a terminat. Spune că a fost retrimis pe treapta de unde evadase în lumea noastră şi că acum e totul în regulă. Ea e călăul lor… şi deja e în căutarea altor victime.  Iar eu sunt unealta ei.

You might also like More from author

2 Comments

  1. alina d. says

    super mi-a plăcut povestea, sper să mai apară şi altele de la ac. autoare

  2. Calina Frincu says

    Imi plac faorte mult povestile de groaza. Descrierile tale sunt minunate, Tessa, suspansul creat este infiorator, pot simti pe pielea mea frica personajului principal.

Reply To alina d.

Cancel Reply

Your email address will not be published.