Evie cea bizară

7 9,394

 

Nimeni nu mai vede frumuseţea unui fluture,

Ci se uită la mâna celui care îi smulge aripile.

  

Abia mă întorsesem dintr-o călătorie de afaceri atunci când părinţii mei au decis să o invităm la noi pentru câteva săptămâni pe mătuşa Diane. Eram istovit şi nu-mi ardea de musafiri dar mătuşa deja ne trimisese bilet prin care ne anunţa cu care tren soseşte de la Londra, aşadar eschiva nu era o opţiune pentru mine. Desigur că în aceste momente, în care scoteau vesela cea mai bună, argintăria, retezau cele mai frumoase flori pentru a le pune în vaze şi făceau alte prostii precum ondulatul părului cafeniu al mamei mele, părinţii mei uitau subit dispreţul londonez care însoţea aerul orăşenesc al mătuşii mele. Noi provincialii eram nişte biete creaturi lipsite de cultură şi tact şi deşi ne suporta cu greu îi plăceau totuşi aerul curat şi păşunile verzui pe care micul sat i le ofereau.

–  Este bine pentru plămâni şi pentru ochi să stai aici, nu şi pentru creier! Ţi se chircesc neuronii în doar câteva minute interacţionând cu aceşti oameni!

Acestea erau primele ei cuvinte după ce o conduceam prin sat până la casa noastră. De fiecare dată. Şi eu fierbeam în suc propriu, la foc mic şi ori de câte ori aveam ocazia îl lăsam pe tata să meargă după ea, dar acum era prins între două consultaţii, astfel că sarcina aceasta imposibilă căzu pe umerii mei.

M-am trezit cu noaptea în cap, mi-am îmbrăcat costumul de in pe care îl adusesem cu mine de la Geneva, numai bun pentru lunile de vară toridă şi m-am suit în automobil. În timp ce luam cu graţie curbele maiestruase o ploaie neaşteptată se dezlănţui şi când am coborât la gară, am aterizat fix într-o băltoacă care m-a înghiţit până la brâu. Diane tocmai cobora din tren,  ajutată de hamal şi nu am avut un răgaz ca să mă aranjez, măcar. Eram boţit, şifonat, prost dispus şi desfigurat la faţă de ciudă.

–  Vreme capricioasă, mă consolă ea sardonic, cu zâmbetul frivol.

Ştiam că nu mă compătimeşte, ci e doar dezgustată şi poate că mă şi urăşte. Iar eu aş fi strâns-o de gât cu multă plăcere, dar totuşi, nu eram chiar aşa de sălbatic cum îşi imagina.

–  Noi la Londra mereu ştim când urmează să plouă. Nu există surprize şi nici gafe vestimentare.

Am înghiţit şi această găluşcă mizând că la judecata de apoi va cântări cu greutate această reţinere a mea. I-am aruncat bagajele cu o imensă satisfacţie şi apoi ne-am angajat în obişnuitul tur al satului. De obicei această doamnă fină şi bine îmbrăcată, cu ochi albaştri pătrunzători îşi începea asaltul verbal cum ajungeam la prima poartă sărăcăcioasă a vreunei case de ţărani. Acum tăcea şi tocmai când mă gândeam că ar fi bine să îndoi tivurile pantalonilor mei uzi şi plini de noroi, a scos o exclamaţie îngrozitoare. Ceva între miorlăitul unei pantere şi ţipătul unei păsări exotice. Eram la singura răscruce de drumuri care împarte satul în patru direcţii şi brusc am pus o frână infernală.

–  Este iarăşi fiinţa aceea bizară! arată spre figura plăpândă de peste drum.

–  Este doar Evie, râd eu forţat.

–  Mereu stă la răscruce de drumuri. Şi uite cum se holbează!

–  Priveşte oamenii şi maşinile care trec pe aici. Se joacă.

–  Este atât de sinistră încât mă trec frigurile.

–  Este doar o fetiţă retrasă, murmur eu prosteşte, preocupat să conduc mai departe.

–  Are o figură diabolică! Nici n-aş vrea să petrec o noapte în satul acesta ştiind că e şi ea aici! Întoarce! Mă întorc la Londra! Pur şi simplu nu suport!

–  Dar mătuşă! Evie n-a făcut rău nimănui! Are 10 ani! Şi vine furtuna…

–  Sfinte Doamne! îşi făcu cruce cu mâinile înmănuşate. Nu-i a bună! Grăbeşte-te spre casă!

O preferam acidă şi sarcastică decât paranoică şi isterică. Biata Evie,în rochia ei de flanel albastru nu e tocmai o apariţie strălucită, dar în fond este doar un copil drăgălaş. Fiică a unor oameni cumsecade, adesea este văzută pierzându-şi timpul pe drumuri, privind lumea cu ochii ei mari, inteligenţi. Nu vorbeşte mult, nici măcar când este întrebată, dar această timidate este specifică fetelor de vârsta ei. În nici un caz nu o vedeam o ameninţare aşa cum o descria mătuşa mea, cea cu nasul pe sus. Ajungând acasă, unde mama a calmat-o cu un ceai de tei şi ea a continuat să ne înşire spaimele ei în legătură cu Evie, tatăl meu, tăcut şi profund din fire, i-a spus:

–  Dar Diane, draga mea soră, tu eşti atât de mondenă, doar nu crezi în lucrurile acestea.

–  La Londra este la modă, suspină mătuşa ca şi cum ar fi avut o tonă de greutate pe piept. Vrăjitoria, şamanismul, deochiul, farmecele. Toate acestea sunt un subiect foarte actual. Nici nu ies din casă fără o brăţară roşie în jurul gleznei.

–  Dar asta e caraghios, râse mama, cu bunăvoie.

–  Nu ai mai râde dacă ai ştii că pisica unchiului Gerald a fost omorâtă prin hipnoză.

–  Asta e şi mai nostim, interveni şi tata, care este medic generalist.

–  Prietenele mele îşi află ursitul cu ajutorul magilor de pe Regent Street. În boabe de orz ţi se ghiceşte absolut orice. Viitorul, moartea, persoana din viitor în care te vei reîncarna, câte vieţi anterioare ai avut… Pentru suma potrivită…

–  Ei, aici e buba, zâmbi tata. Pentru bani şi eu aş putea să-ţi ghicesc multe.

–  De parcă nu o faci! se răţoi Diane. La medici e acelaşi lucru doar că vă place să vă ascundeţi sub plapuma transparentă a ştiinţei. Trageţi de ea în toate părţile, în toate colţurile, ca să explicaţi diferite fenomene, dar se rupe exact în mijloc şi nici o teorie nu vă mai stă în picioare!

–  Asta nu e o discuţie potrivită pentru ceai, interveni mama, înainte ca tata să fie provocat şi să se avânte să-şi apere profesia.

–  Şi asta e partea pozitivă a ocultului, continuă mătuşa netulburată. Câte rele se pot face cu ajutorul lui! Boli teribile, morţi subite, ghinioane, tot felul de influenţe negative. Să mă crezi pe cuvânt, acesta este noua putere mondială! Cine o cunoaşte o să ne biruie pe noi toţi!

–  Dar biata Evie nu a ieşit niciodată din sat, intervin eu subit. Cum ar putea ea să fie un mag cu asemenea cunoştinţe?

–  Prin naştere, evident! Aceştia sunt cei mai puternici!

–  Şi ce propui? Să fie arsă pe rug? întrebă tata în zeflemea, abia abţinându-se să nu plescăie ceaiul.

–  Eu nu mai discut cu profani ca voi! sări ca arsă Diane. Să nu ajungem la spusele mele! gesticulă nervoasă, trântind uşile de la salon, lăsându-ne baltă, ca pe nişte ciorapi uzaţi.

–  Mătuşa ta e mai nebună cu fiecare vizită pe care ne-o face, îmi spune tata cu ochii dansându-i de amuzament.

–  Nu e măritată, asta e! Dacă ar fi… începe mama să ne explice, dar niciunul dintre noi nu mai e dispus să asculte, aşa că o lăsăm singură să-şi savureze ceaiul de bergamote.

Zilele au trecut în tihnă şi au fost chiar simpatice, în prezenţa mătuşii mele care nu a mai amintit de cazul sărmanei Evie. Deşi fata se juca în fiecare zi la intersecţia de drumuri, holbându-se la trecători şi  clătinându-se oarecum anormal de pe un picior pe celălalt, Diane s-a abţinut să ne mai zică  vreo vorbă despre ea. Probabil că sesizase ridicolul spuselor ei şi decise pur şi simplu să o ignore.  Cu pletele desfăcute şi cu rochiţa în vânt  Evie părea o nălucă şi abia după ce am fost făcut atent am observat că într-adevăr e ceva straniu cu ea, cu comportamentul ei. Dar copil fiind avea destul timp să treacă peste această singurătate şi această fire retrasă a ei. Faptul că nu se juca cu ceilalţi copii, cu mâinile în noroi şi cu păpuşile de pai mie îmi transmitea că este doar mai inteligentă ca ei. Aproape că regretam că va creşte şi se va maturiza. Asemenea celorlalte fete va avea nevoie de curtezani, admiratori şi atunci nimeni nu îşi va mai aduce aminte de Evie cea care rătăcea pe drumuri. Iar eu atunci voi fi mai bătrân şi aşezat la casa mea iar mătuşa va fi o bătrână urâtă şi foarte cicălitoare. Dar sunt sigur că o să ne aducem aminte de bănuielile ei şi o să râdem cu poftă.

Şi sigur că am fi râs dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care a deschis cutia Pandorei, lăsând să iasă toţi monştrii sacri ai îndoielii şi suspiciunii. Şi pentru nişte ţărani cu mintea necoaptă un foc de paie poate însemna un adevărat incendiu. Totul a început într-o dupămasă târzie când stăteam în sufragerie la o partidă de bridge, cu câte un păhărel de brandy şi când tocmai istoriseam şansele cailor pe care am pariat bani. Diane era convinsă că aveam să îi pierd pe toţi şi tata îşi încrunta sprâncenele în semn de dezaprobare. Mama tăcea şi ne bătea pe toţi servindu-şi doar atu-uri de treflă, făcând ca echipa femeilor să aibă un scor impresionant.

Deodată cineva a bătut violent în uşă şi nu a mai aşteptat să răspundem, a năvălit direct în sufragerie.  Era tatăl Eviei şi în braţe o ducea pe aceasta. Într-o cămaşă albă, cu picioarele străvezii şi cu mănuţele palide aş fi zis că este moartă. Dar se mişca, se zvârcolea şi scotea nişte sunete terifiante. Tata, azvârlind cărţile de acolo, imediat sări să o consulte. Au întins-o pe canapea în timp ce fata îşi încleşta degetele şi pumnii, trăgând de cuvertura de pat, scoţând nişte şuierături de groază.

–  Estelle, adu-mi geanta de consultaţii, repede! o zori pe mama, în timp ce o imobiliza pe Evie.

Mătuşa, împietrită de consternare s-a refugiat în pragul uşii, de acolo privind spre bolnavă, cu nişte ochi plini de o spaimă de nedescris. Ţinându-şi palmele lipite de gură, de abia se abţinea să nu ţipe. Tremura toată şi ştiam că este în pragul unei căderi nervoase, astfel că m-am dus să o liniştesc. Între timp mama sosise cu echipamentul şi tata, înconjurat de sătenii care între timp s-au îmbulzit în sufrageria noastră, a încercat să o ajute pe Evie să respire. Ţăranii priveau stupefiaţi această operaţiune şi în mintea lor începeau să se încolţească tot felul de poveşti. Tata, furibund, se năpusti cu întrebări spre tatăl Eviei:

–  Ce a mâncat? Ce a băut? Unde a fost?

–  Ca de obicei, răspundea acesta spăşit, îngrijorat. Ca de obicei.

Tata trecu la examinarea mâinilor şi picioarelor ei, care erau pline de nişte erupţii violacee. Apoi, oarecum mai liniştit îi făcu o injecţie şi foarte curând Evie putu să respire mai uşor. În continuare scotea nişte huruituri nu prea plăcute auzului şi oamenii din jur deveneau şi mai neliniştiţi.

–  O să fie bine, îi linişteşte tata. A avut o alergie, nu ştiu de la ce. Cel mai bine să o ţineţi o perioadă departe de tot ce face „ca de obicei”. Nu o mai lăsaţi de capul ei pe drumuri! Cine ştie o fi cules vreun fruct din pădure.

În ciuda faptului că Evie era vizibil din ce în ce mai bine feţele sătenilor trădau o nelinişte nevrotică. Nu credeau o iotă din explicaţiile doctorului şi priveau în jurul lor ca şi cum din orice unghier vreun spirit rău ar fi putut să-i înhaţe. O cercetau pe Diane cu mult interes şi puteam să jur că pe undeva nu şi-a ţinut gura şi a povestit cuiva despre prostiile cum că fata ar fi un mag rău. Acum toată gloata părea să-i dea dreptate şi nimic, nicio dovadă a ştiiţei nu mai putea să-i întoarcă de pe această pantă a suspiciunilor. Şi ca şi cum nu era de ajuns, Diane ţâşni din mâinile mele şi apropriindu-se de ei începu să ţipe, pe un glas plin de disperare şi agonie:

–  Nu medic îi trebuie! Duceţi-o la preot! Până nu vă nenoroceşte pe toţi!

Din acel moment panica cuprinse satul. Toată lumea începu să şuşotească pe la colţuri, să umble cu grijă pe uliţe, să evite cu prisosinţă răscrucea de drumuri, care se zvonea că ar fi blestemată şi Evie a ajuns să fie şi mai marginalizată.  După ora saşe nu mai vedeai suflet de om pe străzi şi dintr-un sătuc plin de voioşie  s-a transformat în unul în care oamenii îşi roteau ochii pândind colţurile şi umbrele, ca nu cumva să fie fermecaţi de ceva rău.  Evident că eu nu credeam o iotă din aceste scorneli de-a dreptul fantastice care au pornit de la mătuşa mea guralivă, pusă pe criticat mereu. Eram convins că dacă un nebun porneşte un zvon şi reuşeşte să facă pe alţi câţiva să-l urmeze trebuie să fie şi oameni cu mintea limpede, aşa ca mine, care să vadă lucrurile aşa cum sunt cu adevărat. Biata Evie este doar un copil bolnav, nimic mai mult.

Într-o zi când mă întorceam din nenumăratele mele călătorii de afaceri am întâlnit-o pe Evie în acelaşi loc, ghemuită în praf, jucându-se cu nişte crenguţe. Drumul era pustiu din toate direcţiile, aşa că am încetinit ca să pot să o privesc mai bine. Peste tot unde mergem în ultima vreme eram sfătuit pios şi în şoaptă ca nu cumva să mă aproprii de ea. Toate interdicţiile începeau cu „ Să nu cumva…” şi mi se punea o gheară în stomac de indignare ori de câte ori auzeam asta de la cineva. La o petrecere privată a primarului Sawyer am răbufnit ca un taur: „ Ei şi ce mi se poate întâmpla dacă mă apropii de ea?” „Îţi leagă destinul, în veci nu te mai însori şi nici copii nu o să ai!” dădu verdictul Diane, la unison cu alte cucoane mai de vază a satului. Am fost pur şi simplu scârbit de acest răspuns şi am decis să-l şi uit.

Acum, mânat de acestă provocare de a-i sfida pe săteni am decis să cobor din maşină şi să mă duc spre Evie care în continuare îşi vedea de joacă, murmurând un fel de cântecel. Când am ajuns în dreptul ei m-a privit sperată şi s-a dat înapoi. Atunci am văzut că îi sângera genunchiul drept şi nişte pietriş se afla înfipt în rană. Primul meu gând a fost să o iau acasă unde îi puteam dezinfecta rana cu soluţiile tatei.

–  Vino, am să am grijă de buba pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, am întins mâna spre ea.

Nici vorbă să o ating! Privirea ei era plină de furie şi respingere.

–  Haide Evie! Nu am să-ţi fac nici un rău! am exclamat exasperat.

–  Rău, murmură ea cu privirea întunecată. Foarte rău mersul cu dumneata!

–  De ce ar fi?

–  Părinţi.

–  Ţi-au spus să nu mergi cu străinii, desigur. Dar eu nu sunt străin. Vrei să rămâi aici singură cu buba la picior sângerând?

–  Îhî, îngână ea cu ochii mari, rotunzi, speriaţi.

–  Nu prea îţi plac oamenii, aşa-i Evie?

–  Nici ei nu plăcut Evie.

–  Nu e adevărat, râd eu. De ce spui asta?

–  Eu pericol pentru oameni, replică cu o sinceritate devastatoare.

–  Deloc! Vino să-ţi arăt! Nu o să păţim niciunul dintre noi nimic.

Am reuşit într-un final să o conving să se suie în maşină împreună cu mine, dar nu înainte de a se întoarce şi de a da cu piciorul în claia de crenguţe pe care o construise cu destulă migală. Ceea ce mătuşa mea ar fi numit vrăjitorie, eu numesc o alăturare inofensivă de  lucruri pe care natura i le-a oferit pe post de jucărie,în lipsa unora scumpe, învelite în hârtie creponată pe care le vedea Diane expuse în vitrinele de la Londra. Cu toţii ne-am jucat acoperiţi până la coate de praf,murdărie şi noroi, în tufişuri şi pe străzi şi niciunul dintre noi nu a devenit un mag periculos.

–  Îţi place să te joci aici, aşa-i? De ce? o întreb în timp ce ne deplasăm spre casă.

–  E locul meu, îmi răspunde simplu, privind în faţă prin geam.

–  Bine Evie, mă bucur că ţi-ai creat un mic univers al tău,un loc al tău unde să te simţi bine. Asta e tot ce contează, o asigur cu un surâs.

Odată ajunşi în încăperea răcoroasă unde tata obişnuia să-şi consulte pacienţii,am întins-o pe pat  şi am început să cotrobăi printre nenumăratele sticluţe verzui. Am găsit un dezinfectant pe bază de alcool şi mă pregăteam să îl aplic pe un tifon steril în momentul în care mătuşa mea,însoţită de vreo alte trei gaiţe şi-a făcut apariţia. Toate au dat din mâini cu o disperare infernală încercând să schiţeze nişte cruci, au scuipat ca nişte găini oripilate în direcţia noastră şi au murmurat rugăciuni în latină cu o viteză de care nu le credeam în stare. Eu mi-am văzut de treabă, în sensul că am aplicat bandajul usturător pe genunchiul fetei şi în mod firesc aceasta a ţipat aproape involuntar. Atunci, Diane însufleţită de cumulul de demonstraţii bisericoase ale celorlalte, s-a repezit în faţa fetei şi sâsâind, pe o voce tremurândă, dar plină de ură , i-a zis:

–  N-ai să poţi să mă atingi, Creatură! Uite că port protecţie!

Îşi saltă rochia, arătându-şi breteaua de mătase roşie înfăşurată de glezna ei.  Celelalte femei procedară la fel şi în vacarmul creat am avut noroc să o iau în braţe pe Evie şi să mă pot furişa afară cu ea, acum că genunchiul ei era în ordine.

După această aventură nu am mai văzut-o pe fetiţă o perioadă de timp. O lăsasem la locul ei şi îmi luasem la revedere de la ea zâmbind, reamintindu-i că nimic rău nu s-a întâmplat. Însă la scurt timp, într-o dimineaţă foarte devreme tata a venit furios acasă. Avea lacrimi în ochi şi mirosea a tărie. Ochii lui, foarte negri acum urlau de furie şi am simţit-o pe mama lipindu-se de mine în timp ce-şi strângea capotul în jurul ei. Tata nu dormise acasă, dar acest lucru era o obişnuinţă având pacienţi asupra cărora obişnuia să vegheze. Însă această furie sălbatică nu îi era caracteristică.

–  M-am bătut cu reverendul Magony, ne anunţă şi noi rămânem înmărmuriţi.

Văzând feţele noastre consternate, continuă:

–  Evie este în stare foarte gravă.

–  Dar ce s-a întâmplat? se auzi voce panicată a mamei.

–  Are pneumonie săraca fată.

–  Dar este vară, murmur eu nemaiînţelegând nimic.

–  De asta m-am bătut cu reverendul. Se pare că sătenii au apucat-o pe Evie şi au dus-o la biserică, cerându-i imperios să facă ceva cu ea, să alunge răul din ea. Sunt atât de însufleţiţi de prostiile lui Diane încât nu mai gândesc, nu mai văd nimic altceva decât cum să scape de biata fată.

–  Şi ce s-a întâmplat la biserică?

–  Au scăldat-o toată noaptea în apă rece sfiinţită. Iar şi iar, până când a căzut din picioare de febră. E răcită cobză la plămâni. Şi asta nu e tot…

–  Dar ce mai e?

–  Are ambele şolduri şi spatele de un roşu violet încât te dor ochii dacă te uiţi. Au bătut-o cu crucile de lemn până când săraca fiinţă s-a prăbuşit. M-au chemat când abia mai respira.

–  Şi te-ai încăierat cu Magony? întreb eu imaginându-mi cu greu scena în care tata, un gentleman perfect se ia la bătaie cu măruntul şi îndesatul Magony.

–  Nu m-am putut abţine, am turbat de furie şi neputinţă. Nu ştiu, Estelle, nu ştiu dacă va supravieţui!

–  Dumnezeule! se cutremură mama, punându-şi ceva pe umeri şi luând-o spre casa unde familia lui Evie locuieşte.

–  Biata Evie, murmur şi eu, cu tristeţe, aducându-mi aminte cu ce pace îmi povestise că şi-a găsit un locşor al ei. Ce soartă urâtă, nemeritată.

–  Mă gândesc serios să o trimit pe Diane acasă, zise tata prăbuşindu-se în fotoliu, obosit.

–  Cred că ar fi cel mai bine!

–  Nici n-am de gând să mai stau prea mult! apăru mătuşa în pragul uşii. Am auzit că nu mai are mult de trăit. V-am scăpat de pacoste!

–  Diane, te rog – mârâi tata – vorbeşti despre o fetiţă foarte bolnavă pe care nu ştiu cum să o ţin în viaţă.

–  Iar eu nu ştiu cum să vă smulg demonii din braţe ca să nu îi mai îmbrăţişaţi atât de creduli!

–  Haideţi să ne liniştim, propun eu în grabă. O partidă de bridge, mătuşă, diseară?

–  Nici vorbă! îmi aruncă şi pleacă ofensată.

 

Pe Evie au îngrijit-o cu rândul părinţii mei. Din când în când mergeam şi eu dar recunosc că mi se părea foarte respingătoare acea piele albă, zbârcită de boală, camera îmbâcsită şi mirosul greu care atârna ca un plumb. Era ceva atât de morbid încât aveai impresia că puteai să inhalezi moartea încetul cu încetul, ca printr-o pâlnie. Apoi simţeai cum se răspândeşte în corpul tău sănătos, făcându-te depresiv, slab, prăpădit. Am fost mai mereu prost dispus şi mai mereu la cuţite cu mătuşa mea care s-a încăpăţânat să nu plece acasă până nu avea să vadă cum se va desfăşura tratamentul lui Evie.

Evie însă nu s-a lăsat şi încetul cu încetul a învins boala şi doar câteva vânătăi urâte mai aminteau de acea noapte de coşmar.  Cât fusese Evie în convalescenţă, satul a revenise la normal, oamenii zâmbeau, se salutau şi mergeau nestingheriţi pe uliţe. Când trecea vreunul la răscrucea de drumuri unde fetiţa îşi făcea veacul doar atunci puteai să zăreşti o urmă de nelinişte pe chipul lui.  De obicei se opreau, făceau cruce şi plecau grăbiţi mai departe. Abia când Evie şi-a recăpătat forţele într-atât cât să poată să iasă la joacă la locul ei obişnuit, abia atunci s-a declanşat din nou panica. Atunci mătuşa în loc să plece la Londra a început să se închidă în camera ei sau să iasă seara la tot felul de întâlniri tainice. Am ştiut că ceva îngrozitor va urma…

Şi nici nu am avut mult de aşteptat. Într-o frumoasă seară de iulie, când mă pregăteam să mă delectez cu o carte bună şi cu nişte gin tonic înecat într-o lămâie verde am auzit o mare larmă venind de afară. Până m-am descotorosit de papuci, primarul era deja în casa noastră, ascunzând-o pe mama în debara, ca nu cumva să fie găsită. Sătenii erau furioşi pe noi, mai ales pe tata. Disperat şi înnebunit de spaimă l-am întrebat unde este tata şi mi-a răspuns vag că l-ar fi închis în clădirea primăriei ca să nu fie ţinta grupului învrăjbit. Mi-a recomandat cu o voce dură să stau cu mama, ascunşi în debara în caz că vor pătrunde în casă. După ce a plecat, răvăşit şi cuprins de panică am început să strig după servitori, dar niciunul nu se mai afla în serviciul nostru. Am înţeles că aleseseră să se alăture grupului revoltat. Am asigurat-o pe mama că totul va fi în ordine şi am rugat-o să rămână închisă în acel spaţiu strâmt, apoi am luat puşca de vânătoare a tatei şi am pornit spre casa lui Evie.

Mi-a luat ceva timp să ajung acolo fără să fiu observat de masa mare de oameni care stătea ciorchine în faţa porţii modeste a familiei lui Evie. Băteau în poartă, strigau, se îmbulzeau, aveau cruci imense făcute din lemn pe care le ridicau spre cer, aruncau cu apă sfinţită în curte şi mai mulţi dintre ei ardeau tămâie. Erau furioşi şi puşi pe fapte mari. Dacă m-ar fi văzut sunt sigur că viaţa mea ar fi fost în pericol, astfel că m-am strecurat cât de încet şi fără zgomot am putut, spre partea din spate a casei. Acolo printre căpiţele de fân şi grajdul de lemn am zărit-o pe mama fetei, ducând-o în braţe pe Evie şi ascunzând-o printre puţinii cai pe care îi aveau.

Atunci am înţeles că sătenii au trecut de poartă şi au pătruns în curte şi în casă. Se auzea vocea sfioasă a tatălui, încercând să-i facă să înţeleagă că fata nu se mai află acolo. După un scurt moment de larmă şi învălăşeală am văzut că uşa a fost aruncată practic afară şi oamenii s-au îmbulzit în curte apoi au luat-o spre grajd şi spre căpiţa unde mă ascundeam eu. Au tras de uşile grajdului cu o hotărâre care m-a cutremurat. Parcă erau posedaţi, mânaţi de o mânie periculosă şi irevocabilă.

–  Ieşi afară de acolo, fiinţă haină! am auzit vocea mătuşii mele, venind din mijlocul grupului care fremăta de nerăbdare.

Nu a venit nici un răspuns, lucru care a încins mânia revoltaţilor şi mai mult. Au tăbărât pe uşile grajdului şi au tras ca nebunii, sfâşiind lemnul putrezit scoarţă cu scoarţă. Când în sfârşit uşile au cedat, fărâmiţându-se, Evie a scos un ţipăt de groază. Atunci mânat de o extraordinară forţă de decizie, cu dinţii strânşi de furie şi cu ochii scăpărându-mi de o nebunie sălbatică am luat puşca şi am tras în aer. Doar un foc de avertizare. Bufnitura puternică, în ecoul nopţii se pare că a produs rezultatul scontat. Liniştea s-a aşternut şi toate pupilele erau îndreptate în direcţia mea. Iar eu şedeam ca o statuie, strângând puşca şi privindu-i cu ură. Aş fi vrut să-i găuresc pe toţi rând pe rând, dar mi-era imposibil, căci mai aveam doar 2 gloanţe şi ei n-ar fi venit unul câte unul, ca mieii la tăiat, ci s-ar fi năpustit asupra mea, smulgându-mi puşca şi îngenunchindu-mi mândria şi voinţa.

Lucru care s-a şi întâmplat. Când şi-au revenit din uluiala pe care le-a produs-o gestul meu eroic, l-am auzit pe primarul Sawyer:

–  Băiete, doar nu o să ne împuşti pe toţi?!

–  Nu o să o facă! Luaţi-i arma! au strigat mai mulţi la unison, în timp ce eu încercam să-i ţintesc pe toţi care făceau pasul spre mine.

Am fost dezarmat într-un mod ruşinos, pus la pământ şi dojenit ca un copil de către primar.

–  Nu ne mai sta în cale, vrei? m-a sfredelit cu privirea lui de gheaţă în timp ce lumea spumega şi se îmbulzea în grajd.

Iată cât de mic e pasul de la erou la un om care a acţionat prosteşte şi impulsiv. Am procedat total greşit, îmi repet de un milion de ori prin minte şi mă simt de fiecare dată neputincios şi furios. Dacă aş mai fi stat în ascunzătoare… dacă aş fi folosit puşca într-un alt moment, îndreptată către o persoană şi nu spre cer… Acum eram la închisoare, dar nu mai aveam regrete.

Am fost împins odată cu gloata, dezarmat şi nenorocit, doar ca să fiu martor la terifianta imagine a disperării unei fiinţe absolut nevinovate. Faţa congestionată  de frică a mamei fetei era sfâşietoare şi insuportabil de privit. Evie tremura din toate încheieturile, dar avea o ţinută demnă curajoasă şi capul ei mic de copil zvâcnea dintr-o parte în alta, încercând să anticipeze care dintre săteni se va năpusti asupra ei. Mama ei s-a pus în genunchi, implorând după milă, iertare şi îndurare. Dar nu avea pe cine şi nici nu a fost ascultată. Caii nechezau cu patos, prevestind tragedia care a urmat.

–  Creatură rea ce eşti! o acuză Diane, în cor cu alţii.

–  Nu sunt rea! ţipă plângând fata.

–  Te vom scoate afară din acest sat, vicleano! Pe noi nu ne duci de nas cu chipul de fetiţă!

Diane a început să înainteze spre Evie împinsă şi încurajată de mulţimea tumultuoasă, însetată parcă de sânge şi suferinţă; total orbită de ură şi spaimă. Fata, într-un crâmpei de speranţă, inconştientă de urmările gestului ei, apucă furca de lângă ţarcurile cailor şi cu răsuflarea tăiată o aţinti spre pieptul mătuşii mele. N-am apucat să ţip, am deschis doar gura, mimând vorbirea, căci nici un sunet nu-mi părăsea gâtlejul. Şi până la urmă ce rost ar mai fi avut şi strigătul meu implorator? Niciunul. Evie deja comisese gestul monstruos, iar Diane zăcea într-un morman de haine însângerate, horcăind o spumă roşiatică pe nas şi pe gură. În ochii ei, înainte să se stingă lumina vieţii, era încă acolo adâncimea întunecoasă a urii.  Sunt convins că a murit cu ură în suflet şi ochi şi o detestă pe Evie şi dincolo de moarte. Cât despre Evie, ea s-a prăbuşit cu furca în mână şi cu un suspin de copil, cu vocea plină de vinovăţie, s-a uitat înspre noi şi a spus:

–  Acum sunt rea.

 

Pe Evie am văzut-o la multă vreme după acest incident. Au dus-o la închisoarea de femei din  Holloway unde datorită poveştilor macabre care circulau în jurul ei a fost încarcerată într-o celulă individuală. După ce una sau mai multe dintre femei au fost găsite moarte, palierul a fost golit şi Evie a rămas singură în acel sector. Izolarea, mizeria şi suferinţa au cuprins-o în totalitate. Când am revăzut-o, după mulţi ani de la incidentul cu Diane, arăta îmbătrânită şi pierdută. Nu ştia în ce dată eram, dacă era zi sau noapte şi era prea puţin conştientă ca să putem discuta lucruri serioase. Într-una dintre vizite, atunci când i-am dus bomboane de ciocolată pe care le-a înfulecat dintr-o înghiţitură, mi-a spus ceva straniu:

–   Ţi-aş cere iertare, dar nu pot să o fac pentru că e nemeritat.

–  Nu trebuie, i-am spus eu. Diane s-a purtat îngrozitor cu tine, noi toţi ne-am purtat inuman. E o greşeală comună.

A dat din cap, apoi am lăsat-o în lumea ei. Probabil că gândurile îi rătăceau la răscrucea de drumuri, unde cred eu că a fost cea mai fericită. Înainte să ies, mi-a spus cu o voce fermă:

–  Nu o să te însori.

Într-adevăr, nu m-am căsătorit niciodată şi nici copii n-am avut. Dar asta e doar o coincidenţă.

 

 

 

 

 

You might also like More from author

7 Comments

  1. Laura says

    Afirm cu tarie ca o urasc pe matusa Diane, m-a enervat foarte mult. Am citit cu sufletul la gura sa vad finalul si mi-a placut cum se termina, foarte tare

  2. muresan silviu says

    Acest joc inocento-demonic care se desfasoara in poveste este foarte fain! Tot timpul ai impresia ca aparentele insala si astepti sa afli care e secretul acestei Evie!

  3. Stef says

    În această povestire am redescoperit atmosfera din Lacrimi de Ceacâr şi mi-a plăcut mult 🙂

  4. Ana Ana says

    Felicitari Tessa! Am citit si Calaul sufletelor si Evie cea bizara si ambele imi plac la fel de mult. Sper sa apara intr-o viitoare carte! Cu drag, Ana

  5. ionutz10 says

    finalul e… to die for 😀

  6. Sensei says

    Tocmai am terminat-o de citit pe plaja, o lectura interesanta!

  7. Paula says

    este parte dintr-un roman? va aparea curand?

Leave A Reply

Your email address will not be published.