La mulţi ani, domnule ministru!

1 16,720

 

James Kerrice se afla în vastul său birou din Mayfair atunci când ceasul bătu ora 5. A urmărit cu atenţie fiecare ticăit, fiecare mişcare leneşă a celor două indicatoare de pe cadranul de un alb imaculat până când amândouă s-au aflat în poziţia corespunzătoare. Atunci parcă aerul s-a destins, biroul s-a luminat, cămaşa de mătase i s-a dezlipit de pe şira spinării şi teancul de hărtii bătute la maşină pe care le frunzărea cu o nervozitate apatică şi-a pierdut din asprime. Pare-se că nu-l mai deranja nimic. Cuşca în care fusese prins şi-a aruncat gratiile ruginite într-o parte şi el, renăscut din cenuşa unei zile sordide, petrecute în slujba poporului, a putut să iasă de acolo şi să-şi vadă de lucrurile cu adevărat importante.

Îndoi cu o oarecare plăcere marginea foii subţiri şi gălbui a volumului pe care îl studia, astfel încât să iasă o ureche e măgar de toată frumuseţea. Fiecare tratat care se afla în biblioteca cu geamurile transparente care acoperea flancul drept al odăii, avea o asemenea podoabă, mai mare sau mai mică. Era o plăcere vinovată să-şi lase amprenta asupra acestor cărţi, unele foarte rare şi preţioase. Dar cui îi păsa? Mâine oricum nu îi vor mai aparţine şi succesorul său, dacă nu-i va conveni, va putea cu prisosinţă să-şi petreacă o după amiază despăturind marginile îndoite. În faţa lui încă mai zăceau zeci de hârtii: Tratatul de la Paris, Acordul de la Viena, Directivele Uniunii Europene, Jurisprudenţa, anumite hotărări ale Curţii de Apel, toate, toate cu urechi de măgar! Ha! Ce distracţie!

Se sculă de la imensul birou din mahon şi lăsă dezordinea de foi şi cărţi în urma lui. Încântătoarea domnişoară Witsby era plătită pentru a aduna după el. Se deplasă uşor la gramofonul mai mult decât superb care trona pe o măsuţă de sub geam şi plasă un disc la întâmplare. Tchaikovsky şi a lui Vals Sentimental începu să inunde camera şi James schiţă câţiva paşi ce se cereau delicaţi şi graţioşi. În realitate erau doar puţin mai lipicioşi şi uzi decât ai orcei. Se mişcă purtat de valurile muzicii şi de vaietele zgomotoase ale duşumelei de sub picioarele lui, atât de pasional şi intens încât nici nu observă prezenţa domnişoarei Witsby, decât când cu mâinile angelice, aceasta decuplă muzica.          Deloc jenat de postura în care fusese prins, îşi împreună sprâncenele dojenitor, dar nu prea tare. Dorea să pară simpatic dar inaccesibil, tocmai cum îşi doresc femeile de genul secretarei lui. Şi femeile de genul ei au ceva special şi vital pentru o persoana ca el. Au prietene, surori, mame, soacre, vecine, cumnate, fete, cuscre, mătuşi, bunici şi tot soiul de cunoştinţe feminine care sunt o mină de aur în perioada campaniei şi pentru care trebuie să te afişezi ca un simpatic pierde-vară. Căci, toate, atunci când votează îl caută pe bărbatul visurilor lor, cum altfel! Şi se ştie că de la ministru, postul pe care îl va ocupa de mâine, până la preşedinte există doar un singur pas. Cine ştie când va avea nevoie de  sprijinul cârdului de rândunele care se ascunde în spatele domnişoarei Witsby.

–  Ei, domnişoară? o întrebă.

–  E ultima pe ziua de azi, domnule Kerrice, îi spuse întinzându-i o foaie ce se dorea semnată. De mâine nu o să vă mai deranjez, adaugă cu părere de rău, puţin emoţionată.

–  Sper ca acolo să am o secretară pe jumătate atât de eficientă ca tine, domnişoară Witsby.

–  Mulţumesc. Şi doream, deşi e prea devreme, să vă urez „La mulţi ani!” domnule ministru.

–  Mulţumesc, zâmbi el fermecător. Mai e doar puţin şi o să fiu şi mai bătrân şi mai ministru!

–  Petrecere frumoasă cu familia! adaugă ea şi se retrase discretă, abia atingând uşa.

Secretara avea dreptate. Acasă, în doar jumătate de oră îl aşteptau soţia şi gemenii, socrii şi părinţii lui, cel mai probabil cu un tort vienez şi nişte şampanie la rece. Dacă nu voia să întârzie trebuia să se grăbească. Repede, îşi aruncă paltonul pe umeri, trase una-două teancuri de hârtii în geanta lui şi cu aerul omului care şi-a încheiat ziua de lucru într-un mod satisfăcător, ieşi val-vârtej din birou, apoi din clădire. Încă o privire duioasă de adio domnişoarei Witsby şi gata, se putea îndrepta spre noi orizonturi.

Afară, vântul împrăştia frunzele uscate şi îngălbenite, ca pe nişte pergamente nevaloroase. Kerrice îşi sprijini geanta de peretele imaculat al clădirii şi în grabă îşi îmbrăcă mantoul. Cercetă străduţa lăuntrică şi zâmbi cu satisfacţie văzând că ziariştii şi-au făcut de lucru cu alte cazuri mai picante decât iminenta sa numire în fotoliul de Ministru al Justiţiei. O dublă omucidere într-un cartier rezidenţial  şi câteva scandaluri mondene au fost de ajuns să împrăştie haita de şoricari care amuşinau în jurul lui. O luă  agale pe cimentul neregulat, prea puţin descoperit de numeroasele lăzi de  gunoi ticsite cu caserole pentru mâncare chinezească, cartoane cu logo-uri de pizza şi multă hârtie tocată, care curgea de la băncile din jur. Rafala le-ar fi scuturat cu multă plăcere dar capacele bine ancorate împiedicau gunoiul să-şi ia zborul spre stradă.

Mirosul rânced îi întoarse stomacul pe dos şi grăbi pasul până la maşina lui, parcată taman după colţ. Într-un gang întunecos şi plin de mucegai zări întâi două picioare schiloade, întinse în faţă şi înfăşurate în nişte zdrenţe colorate. Păreau respingătoare ca aspect şi culoarea lor violaceu închis amintea de nişte vinete coapte. Avansând, observă şi restul trupului femeii în vârstă care zăcea pe nişte bucăţi de cartoane şi o plapumă veche. Era osoasă, gârbovită, cu degete lungi şi se juca alene cu frunzele care cădeau în jurul ei. Părul alb,de vrăjitoare era îmbâcsit şi lăţos ca al unei oi neîngrijite. Ochii de un albastru intes erau spălăciţi şi nu prevesteau nimic bun. Felul în care se uita la el era insinuant şi pertinent. Când îl văzu pe Kerrice întinse mâna în faţă, maşinal, cerând câteva monede. „O altă cerşetoare odioasă!” murmură el şi fără să o privească, merse mai departe. O auzi doar şoptind ceva inteligibil şi neimportant, care se şi pierdu în bătaia vântului.

Îl trecură apele până ajunse la maşină şi senzaţia aceea de transpiraţie lipicioasă şi cleioasă care îi curgea pe şira spinării îl făcu să înceapă să tremure. Dădu drumul la căldură, la radio şi îşi trecu mâinile prin păr. Era năduşit tot şi respira greu. Geamurile se aburiră într-o secundă şi se simţea ca într-o oală, fierbând la foc iute. Opri încălzirea şi radioul care îl deranja din ce în ce mai mult şi decise să-şi scoată şi paltonul. Broboade de transpiraţie îi curgeau de pe frunte, prelingându-se uşurel pe nasul acvilin, apoi strecurându-se pe buze, dându-i timp să deschidă gura şi să guste cât de sărate erau. Mâinile bălteau pe volan şi aerul era pur şi simplu irespirabil. Vedea în ceaţă căci genele i se scăldau în lichidul pişcăcios care îl obliga să clipească des şi haotic. Trupul său, un imens calorifer, scotea aburi şi se înroşea de la suprasaturaţie şi ştia că avea să se sufoce curând. Cel mai mult, însă, îl îngrozea ceea ce vedea în faţa ochilor.

Împleticindu-se ieşi din maşină, lăsând în urma lui un aer fetid şi se ghemui pe asfaltul delicios de rece. Nu era nici urmă de trecător, doar vântul se îndeletnicea cu jucăriile lui din hârtie, izbindu-le de clădiri, până se fărâmiţau. Imaginea care se năştea în mintea lui, proiectată prin ochii lui, pe peretele de vizavi era opera unui scenarist infernal. Flăcările porneau de la tălpile lui, arzând încetişor şireturile de bună calitate, transformându-le în nişte beţe fragile de scrum negru, spulberat de vânt. Pantofii din lac reflectau furia flăcărilor, exact cum erau dirijate în stânga şi dreapta ca valurile spumante ale unui ocean de foc. Cu mâinile goale, cuprins de disperare începu să-şi palpeze pantalonii şi picioarele pentru a împiedica avansarea văpăii. Îşi aruncă paltonul peste pantofi, dând cu el de pământ, lovind flăcările, dispersându-le, potolindu-le. Mici scântei sărind în sus, mai apoi dispărând, stingându-se arătau că reuşise să biruiască asupra lor.  Picioarele îi fumegau, talpa pantofului îl frigea, degetele gâlgâiau în transpiraţie fierbinte şi mintea îi era încinsă de groază.

Nu îşi putu aduce aminte cum s-a strecurat înapoi în automobil, cum a condus pe străzile gri şi îngreunate de traficul specific orelor de după ceai şi cum s-a trezit în faţa uşii frumosului apartament  pe care îl deţinea. Soneria nici nu fu nevoie să zbârnâie căci imediat o femeie elegantă, parfumată şi zâmbitoare îi deschise. În spatele ei, musafirii, cu gurile lărgite îşi arătau dinţii, rânjind de bucurie. Gemenii plângeau, ca de obicei, neputând fi potoliţi nici măcar de suzetele îmbibate în cola, pe care le adorau. Totul atât de familiar şi totuşi acum i se părea bizar. Recunoştea chipul cald al soţiei sale, gâtul de lebădă albicioasă, colierul de perle al madam-ei Chanel care în loc să aibă propriul luciu imperial, acum reflecta iadul care îl cuprinsese. Ardea. Flăcările îl cuprinseseră până la brâu. Centura de foc îl strângea la măruntaie, degresându-i ficatul, lăsându-l să băltească în propria grăsime, un combustibil excelent pentru flăcările care îl mistuiau.

Mirosul de piele pârjolită era ţepos şi dezgustător, mai ales că venea de la el. Soţia însă nu îi dădu timp de reacţie, îl îmbrăţişă scurt, mormăi un „dragă” extraordinar de tandru şi îi luă servieta de sub braţ. Aceasta aproape că era acoperită în totalitate de sudoare rece. Îşi şterse mâna discret de rochie apoi spuse:

–  Slujba pentru poporul acesta nemeritos te extenuează prea mult. O să fie mai lejer de mâine.

Socrii îl cuprinseseră cu braţele lor groase, părinţii îi trimiteau bezele şi gemenii urlau din toţi plămânii. Parcă îl vedeau pe tatăl lor aşa cum era acum, pârjolit ca un porc în Ajun. Toţi îl împingeau spre masa din sufragerie, toţi vorbind deodată provocând un zumzet continuu care semăna şi se transforma treptat în mocnitul domol al focului. Doar asta auzea; pârâitul ursuz al hainelor sale în timp ce erau devorate de flăcări, freamătul grăsimii  din jurul burţii care se topea de la căldură  şi clipocitul unei ape fierbinţi, care nu mai are răbdare şi dă pe afară.

Se descătuşă din braţul mieros al soacrei care îl conducea spre masa lungă de 12 persoane şi o luă spre bucătărie. Apa continua să bolborosească trimiţând aburi spre faianţă. Nici nu era nevoie să intre în bucătărie ca să vadă oroarea. Din uşă observă imensul cazan de pe aragaz. Unul cu smalţ negru, ciobit, uzat. Mare cât să încapă un om cu totul în el. Flăcările albastre de sub el păreau fantomatice, ireale, magice.  Frica creştea în ochii lui secundă cu secundă anticipând că acest cazan plin cu apă clocotindă era pregătit special pentru el. Soţia lui stătea lângă aragaz, cu o lingură strălucitoare, cu mâner lunguieţ, privindu-l enigmatică. Ea avea să-i fie călău! O să-l azvârle în cazan şi o să-l întoarcă pe toate părţile cu ajutorul lingurii lungi. O să-l opărească bine de tot!

–  E pentru cafea. Dar numai după tort, auzi cuvintele ei distorsionate, ţâşnind parcă din miezul unui lanţ muntos.

Fu împins cu dragoste pe scurtul hol care dădea spre sufragerie şi tot ce vedea erau arsurile monstruoase pe care paşii lui le lăsau pe covor. Aveau forma tălpii lui, cu marginile carbonizate şi de fiecare dată când călca lăsa o astfel de urmă. Unele din ele încă mai scânteiau dornice de o văpaie ca să se aprindă. Se întreba dacă şi Mildred, soţia lui, observase, dar se convinse că  nu, altfel ar fi făcut o criză de isterie pentru covorul persan. Acesta şerpuia voios sub picioarele sale nepăsându-i de stigmatele fierbinţi pe care el le făcea pe spatele său, ducându-l iarăşi în faţa mesei unde trona tortul. Familia aplauda. Erau hilari şi simţea că nu-i plăcea de niciunul, nici măcar de gemenii care dormeau cu salivă la gură. Faţa de masă albă, tortul alb, pereţii albi, mâinile sale tremurânde, palide şi ele, mărgelele sidefii ale soţiei, proteza de fildeş a soacrei, bluza imaculată, apretată a mamei lui, toate acestea îl orbeau, îl înnebuneau, producându-i un vertij cumplit. Era îndemnat să sufle în tort. Să sufle în flăcări. Da! Să sufle, să le stingă pe toate! Asta ar putea să fie salvarea lui! Să pună capăt acestei torturi! Se aplecă să sufle, conştient de căldura usturătoare care îi cuprindea chipul şi îl făcea să lăcrimeze.  Ceilalţi aplaudau grosolan, ciocnindu-şi palmele violent, ca şi cum doreau să macine doi bolovani. Apoi când îl văzură aproape de a sufla începură să cânte:

–  La mulţi ani, domnue ministruuuu! La mulţi…

Cel mai teribil cântec, cel mai odios! Înnebunit, gâfâind, săltându-şi pieptul după aer şi salvare, ţuguindu-şi buzele pentru a trimite puţinul suflu pe care îl mai avea spre lumânările pâlpâind febril, cu viaţă, simţi că se prăbuşeşte. Îşi pierdu cunoştinţa, picând cu faţa în tort, cu nasul şi fruntea în frişcă, cu părul peste micile focuri care îi sărbătoreau ziua de naştere, arătând penibil, umilit şi bolnav.

 

A deschis ochii la spital. Ştia că este acolo după lumina sfâşietoare a unui neon plasat deasupra capului său, după faianţa tipică, perdeaua veche de la geam şi patul din fier forjat care abia era acoperit de salteaua dură. Forfota de afară anunţa că noaptea încă nu-şi spusese ultimul cuvânt şi că era în jur de ora două, poate trei. Turiştii londonezi abia acum îşi gustau cel de-al treilea pahar cu whiskey în vreun pub amarât din centru. Şi chiar dacă Chelsea şi-a consumat toate golurile pe nişte desculţi, încă mai găseau şi acum ceva de dezbătut. Murmurul acestor activităţi pătrundea în salon şi îl făceau să se simtă oarecum viu.  Şi atunci momentul în care ardea îi reveni în minte şi în faţă. Căldura, mirosul, pocniturile focului, umbrele, culorile, neputinţa de a se salva şi  durerea aprigă de a fi ars încetişor de viu îl năpădiră iar.

Tot trupul său mocnea şi nu putea să facă nimic decât să se zbenguie în pat, să dea din mâini după ajutor şi să ţipe pe o voce subţire pe care nu o recunoscu ca fiind a sa:

–  Ard! Ard! Ajutor!

–  Încetişor, îi spuse o siluetă de lângă pat.

O siluetă macabră, oribilă! Părul negru care trona pe faţa cafenie, alungită, cu ochi rimelaţi excesiv astfel că genele întoarse îi acopereau toată fruntea, arăta ca nişte bomboane rotunde aşezate una peste alta, formând un coc monstruos. Un fel de agrafă din os era înfiptă de sus până jos, ca să ţină toate firele laolaltă. Buzele erau mari şi lăsate, cu un strop de luciu pe ele iar la gât avea ceva ieşit din comun. Un şirag remarcabil. Toate planetele erau prinse acolo, inclusiv Terra care se bălăngănea exact în mijloc. Respingătoarea creatură avea braţele ridicate asupra lui şi între degete ţinea nimic altceva decât soarele! Orbitor, incandescent şi letal. Se topea sub puterea lui, se sfrijea ca o smochină, se usca de viaţă şi se simţea trimis în braţele morţii. Demonul acesta, căci trebuia să fie unul, era din iad, iar cazanul, focul, mistuitul, sufocarea, degradarea trupului său, toate acestea trebuiau să aparţină acelui loc!

–  Nu mai are icter, spuse amabila doctoriţă după ce îi verifică pe rând ochii, cu o mică lanternă. Doar o uşoară indispoziţie care a trecut.

–  Ard! Mor! ţipă el exasperat.

–  O să treacă şi febra, aveţi nevoie de odihnă.

 

S-a trezit cu enervantul fluierat al ceainicului şi cu zdrăngănitul rapid pe care lingura îl făcea în interiorul unei ceşti goale. Aşa era în fiecare dimineaţă şi adesea se întreba dacă aceste sunete erau aievea sau mintea lui le reproducea mecanic la acea oră, din obişnuinţă. Era oarecum bucuros că a recunoscut tapetul auriu din dormitor, în locul albeţii orbitoare din spital. Deci era acasă, în patul său, în siguranţă. Se sprijini de perne privind spre birou. Discursul său venise prin fax de acum câteva zile. Îl repetase de atâtea ori încât îl ştia pe de rost şi totuşi, acum nu îi venea în minte nici măcar un rând. Toate promisiunile acelea atent încadrate erau acum şterse din mintea lui, dar nu îşi făcea probleme, căci va putea să citească de pe foaie.  În câteva ore doar, îşi va ţine primul discurs în calitate de noul ministru al Justiţiei.

–  Uite cine s-a trezit! se auzi vocea soţiei.

O privi nedumerit. Vocea într-adevăr era a ei, dar înfăţişarea… era iarăşi un fel de monstru ciudat şi repulsiv. Haina de culoare pământie pe care o purta avea unele pete roşiatice şi lui îi veni în minte sorţul unui măcelar.  Rânjetul impecabil  era afişat cu o anumită superioritate, iar ochii întunecaţi nu îl slăbeau o clipă. Cu coada lungă balansa în dreptul ei costumul lui călcat cu grijă. Cravata asortată flutura ca o limbă scoasă, ironică.  Traumatizat de ceea ce vedea şi simţea faţă de ea, sări din pat dorind să scape cumva din cameră.

–  Te ajut să te îmbraci! îl înfăşcă ciudata creatură.

Docil luă cămaşa albă şi începu să o îmbrace. James nu avu puterea să obiecteze în nici un fel, mai ales când văzu coada musculoasă, acoperită cu peri fini şi cu un puf la vârf, care unui animal de companie i-ar fi stat drăgălaş, însă acestui monstru îi conferea şi mai multă hidoşenie.  Simţea că moare atunci când acest smoc de păr i se plimba în faţa lui, cu o alură ameninţătoare, chipurile ca să-l încheie la nasturi. La un moment dat, îi trecu chiar pe sub nas, atingându-i buzele, cu un hârşâit pe care l-ar face un chibrit pe suprafaţa inflamabilă a pachetului. A putut chiar să simtă acel miros neplăcut de  ebonită amestecat cu lemnul care ia foc. Şi chiar în secunda următoare o gâlmă încinsă i se urcă în gât, o bilă incandescentă, asemenea smocului de păr îi blocă gâtlejul, încingându-l, arzându-l, provocându-i o durere soră cu moartea.  Putea să jure că această entitate diavolicească i-a dat foc la inimă, pe care acum o simţea pulsând brutal şi fierbinte în gâtlejul său. Sufocându-l. Omorându-l.

Respirând cu disperare, pipăindu-şi zona bărbiei şi pieptului, cu ochii scoşi din orbite încercă să articuleze câteva sunete de ajutor. Fiinţa din faţa lui îl privi radioasă şi îi spuse:

–  Nu te mai uita aşa. N-am să te ciupesc! Nu este un vis, totul este adevărat, domnule ministru!

 

Niciodată nu a avut trac în faţa publicului. Era obişnuit să vorbească la liber în faţa studenţilor, ziariştilor, colegilor şi desigur că uneori se ivea ocazia să fie şi filmat. Nu era deranjat să privească în lentilele acelea şi să-şi imagineze că acasă cineva îl ascultă şi ia de bun tot ce zice el. Avea alura unui om politic cu capul pe umeri, responsabil în discursuri, cu un vocabular vast şi cu o inteligenţă în a da răspunsuri chiar şi la cele mai incomode întrebări ale reporterilor. Asta se aştepta şi acum de la el şi ştia că trebuie să joace acest rol la perfecţie. Şi ar fi fost foarte uşor dacă nu s-ar fi întâmplat nimic din grozăviile care l-au chinuit în ultimele ore. Mai precis de ieri de când a părăsit biroul. Ardea pe dinăuntru şi pe dinafară; era mistuit, carbonizat lent şi fără echivoc. I se transforma inima şi mintea în scrum. Ce putea să fie altceva decât iadul? Trăia un adevărat iad şi nu putea să uite că demonul acela chiar îl asigurase că nu visa. Era real, arzător de real!

Privea descumpănit forfota din sala grandioasă unde avea să-şi ţină discursul. Oameni în costume sofisticate alergau în stânga şi dreapta, cameramanii aranjau firele ca să evite ca cineva să se împiedice de ele, reporteriţele îşi netezeau cutele de pe fuste, două-trei cucoane se îmbrânceau să nimerească pe locurile din faţă, colegii săi din partid se delectau cu cafele în pahare de plastic iar organizatorii îi tot şopteau lucruri în ureche la care el doar dădea din cap tâmp. „Da, e bine sunetul, da, e suficient de cald, da un pahar cu apă ajunge, da, da…la nesfârşit.” Apoi, când se aştepta mai puţin ora fatidică sosi şi ca nişte furnici ordonate mulţimea din sală se calmă şi se aşeză fiecare pe locul sau poziţia lui.  Toate capetele îndreptate spre el, toţi ochii măsurându-l, toate gândurile de succes sau eşec, invidie sau admiraţie trimise spre el. Toate urechile dornice să audă acel discurs.

Pupitrul de lemn îi ajungea până la piept. Pe el, ordonate zăceau cele câteva foi care conţineau ceea ce trebuia el să transmită. Avea palmele întinse peste aceste foi şi vedea  clar cum de la toate cele zece degete câte un firicel vag de fum negru începu să se înalţe. Apoi câteva scântei şi mici flăcări prinseră viaţă. Simţi că se află în pragul unui leşin, tremurul îl cuprinse şi ştia că nu va fi în stare să rostească nici un cuvânt. Cel mai mult se temea însă să nu ia foc teancul de hârtii din faţa lui, astfel că îşi strânse pumnii încercând să sugrume flăcările care se aţâţau.  „ Dumnezeule!” îşi spuse, ştiind că sfârşitul lui e pe aproape. „Salvează-mă, dacă mai poţi!”

Publicul s-a impacientat,  câteva capete nervoase începură să şuşotească  şi un murmur vag a spart liniştea sălii, tâind ca un cuţit şi frica care îl paralizase. Puţin mai lucid, trebuia să facă ceva şi singura cale părera să meargă înainte cu discursul.  Deschise gura şi oferi un salut cât de călduros şi binevoitor putea. Şi era într-adevăr călduros, fierbinte, pârjolitor, chiar. Pe gură, în timp ce vorbea un fum negru, gros îi ieşea, cu mirosul înţepător. Semăna cu aburul pe care îl sufla  în mâini, iarna, ca să se încălzească. Acum însă ştia că focul îi cuprinsese şi faţa, capul. Încă puţin şi va veni sfârşitul, va fi transformat în cenuşă şi spulberat de vânt.  Ochii îl usturau îngrozitor, fumul ţepos ieşea şi de acolo, din orbite şi poate că şi din nas şi urechi. Nu avea o oglindă ca să-i confirme, dar putea să simtă. Oare cei din jur nu vedeau chinul său? De ce nu-i săreau în ajutor?

Pentru că era singur, nimeni nu vedea, nimeni nu ştia şi desigur că niciunul dintre semenii lui nu îl putea ajuta. Nici cei care ţineau la el, nici cei cărora soarta lui le era indiferentă şi nici cei care îl urau. Se agăţă de trecutul său, evaluând tot ce a făcut şi îşi dădu seama că nu şi-a făcut treaba tocmai cu bună credinţă. În profesia lui a fost superficial, nepăsător şi deloc deschis spre nevoia şi atenţia celor care îi solicitau servicii. A aranjat mereu totul cum i se dicta, a zâmbit nepăsător în faţa acuzaţiilor şi a aşteptat cu frenezie mereu ora când clopoţelul suna şi îşi încheia programul didactic. Nu ar fi stat un minut în plus să ofere consiliere vreunui student, o încurajare sau o vorbă bună. La cabinet la fel, ora 5 era respectată cu sfinţenie şi nu şi-ar fi oferit din timpul său preţios nimic niciunui solicitant de întrevedere. Nimic, nici o clipă în plus!

Iar acum dorea o funcţie care era şi mai publică, şi mai în slujba poporului. Şi aici ar fi procedat la fel de egoist, crud şi nepăsător. Era din ce în ce mai rău şi realiza că pe bună dreptate era pedepsit. Era împiedicat să facă şi mai mult rău. Singura lui opţiune de a se salva era să se schimbe, să renunţe la această ignoranţă şi reavoinţă faţă de popor şi să lase pe altul să ardă. El avea să-şi salveze sufletul!

Cu dinţii clănţănind, cu trupul înfierbântat, cu un aer obosit, dar deloc înfrânt, cu o hotărâre de fier, glăsui:

–  Nu doresc să fiu ministrul Justiţiei. Nu doresc nici o funcţie publică. Mă retrag din viaţa politică.

 

După discurs şi-a închis telefonul, s-a dus acasă, şi-a turnat puţin gin, şi-a scos toate cărţile din bibliotecă şi în genunchi, pe covor a început să le netezească filele care aveau urechi de măgar. Apoi, prietenii, soţia şi gemenii l-au părăsit curând. A rămas să locuiască la părinţii lui, într-un mic apartament. A predat drept comunitar la mai multe universităţi particulare şi a avut tot felul de proiecte cu studenţii. A murit la 90 de ani extraordinar de împăcat şi fericit.

 

 

 

You might also like More from author

1 Comment

  1. Ancuța Tănăsiu says

    Frumos! Conștiința te poate arde mai tare decât lava din Vezuviu! Asta pentru cine posedă așa ceva…

Leave A Reply

Your email address will not be published.